Arhitect Ion Mincu – partea II

Arhitectul focșănean Ion Mincu, un geniu al construcțiilor. Partea a II-a – personalitatea, studiile la Paris și formarea ca arhitect

 

Motto: ”Mincu era dela început stăpânit de convingerea cea mai puternică în neîntrecuta frumusețe a artei clasice – artă adevărată, sublimă. Mincu a avut convingerea puternică potrivit căreia fiecare țară are datoria să-și desvolte arta națională” – Ermil Pangrati, ”Discurs la înmormântarea arhitectului Ion Mincu”, publicat în ”Dimineața” (29 decembrie 1912)

 

Ion Mincu, născut la 20 decembrie 1852 la Focșani, este întemeietorul mișcării naționale în arhitectură, principalul promotor al stilului românesc, cunoscut sub denumirea de arhitectură neo-românească. Mincu a fost primul care a integrat în operele sale specificul arhitecturii tradiționale din România și a impus-o ca un stil autentic.

ion mincuPersonalitatea lui Ion Mincu se conturează în cadrul perioadei de formare a arhitecturii moderne românești. În raport cu începuturile mișcării urbanistice care marchează transformarea târgului feudal în oraș, arhitectura românească modernă a pășit pe calea unei afirmări originale târziu și cu multe ezitări. Ca în toate domeniile științei, artei și culturii, și în arhitectură apariția unei școli originale moderne este legată de dezvoltarea istorică. ”Patrimoniul arhitectural al Țărilor Române dinainte de 1800 este încă, în cea mai mare parte, o operă colectivă și relativ anonimă, producție meșteșugărească tradițională. Denumirea de arhitect însăși nu există, iar funcțiunea acestuia este îndeplinită, în cel mai bun caz, la edificiile importante, de un staroste de zidari”, scrie Mihail Caffe, în cartea ”Ion Mincu”, din colecția ”Mari arhitecți”. În acea vreme, arhitectura orașelor românești era inspirată dina lte culturi decât cea națională, deoarece arta veche românească era puțin cunoscută și privită ca relicvă a ultimelor perioade de dominație a culturii orientalo-otomane sau ca simbol al vremurilor apuse ale feudalismului.

Necesitatea unor transformări rapide ale cadrului material construit pe măsura noilor exigențe ale societății, concomitent cu dezvoltarea culturii naționale de tip modern, explică, în cea mai mare măsură, faptul că, până în jurul anului 1860, cei care au profesat arhitectura, în special în calitate de slujbași ai statului, sunt veniți din străinătate. Lipsa instituțiilor de învățământ universitar a condus la situația că primii arhitecți români s-au format în școli și academii din Franța, Austria sau Germania.

 

Spirit inovator, școlit la Paris

 

Ion Mincu a avut un rol determinant în înnoirea arhitecturii românești și valorizarea sa, prin descoperirea stilului neoromânesc.

Din documentele vremii, secretarul orașului Focşani, I. Romanoaie a constatat că la 3 decembrie 1874 Ion Mincu a fost numit  inginer arhitect al oraşului, funcţie din care şi-a dat demisia în octombrie 1877, când a propus în locul lui pe inginerul Ştefan Gheorghiu, care s-a dovedit a fi un mare binefăcător al oraşului Focşani, fiind autorul proiectului de alimentare a oraşului cu apă prin captarea izvoarelor de la Babele Cucuieţi, aflate la poalele munţilor Vrancei, la depărtare de circa 28 de km de Focşani, alimentare ce a fost executată între anii 1887-1889.

Fostul secretar al primăriei Focşani, I. Romanoaie dezvăluie o povestioară din care putem trage unele concluzii despre caracterul marelui arhitect. Un antreprenor italian care a construit Banca Comerţului din Craiova, i-a dăruit la finalul lucrărilor o casetă de lemn de o valoare incomensurabilă. Mincu a refuzat-o, spunându-i că „eu mi-am luat partea ce mi s-a cuvenit“. „Din  această istorisire putem concluziona că marele arhitect a fost un exemplu de probitate morală şi frumuseţe spirituală. Dezinteresat sau nu de aspectul material al vieţii, arhitectul nu se putea rupe de această slăbiciune umană. Atât el cât şi soţia fiind proprietari ai moşiilor Gura Caliţei şi Doaga din fostele judeţe Râmnicu Sărat şi Putna, moşii care le aduceau, prin arendare, venituri substanţiale“, spune istoricul vrâncean Florin Dîrdală.

Pe la 1884, când Ion Mincu s-a întors de la Paris, unde terminase Academia de Belle Arte ca arhitect diplomat al guvernului francez, profesiunea de arhitect era totuși destul de bine conturată, iar statutul social al arhitectului făcuse saltul hotărâtor, integrându-l cu drepturi depline în rândurile intelectualității. Mincu cunoștea preocupările arhitecților din alte țări ale Europei, din timpul studiilor și călătoriilor sale din străinătate. Un portret realist și emoționat al arhitectului Ion Mincu a fost realizat de autorul Mihail Caffe”Mincu este în primul rând un intelectual român conștient de obligațiile sale față de cultura națională, el admiră și iubește poezia și pictura românească, creația nouă a unor artiști care-și găsesc sursele de inspirație în trecutul sau în viața de toate zilele a acestui popor; mai ales admiră și îndrăgește însăși bogăția de forme și idei a artei populare. Patriotismul său este cald și reținut, filtrat printr-o fire sobră și rațională, care știe să deosebească adevărata iubire a patriei de declamația venturianistă și căutând permanent să distingă adevărata artă românească de contrafacerile ei de salon sau de paradă. Strădania lui de abordare a unei noi arhitecturi naționale ne apare întotdeauna luminată cu o rază de spirit critic și de o mare și exemplară exigență față de sine însuși, exigență care l-a ținut departe de exagerările ce vor caracteriza creațiile de mai târziu ale epigonilor săi întru arhitectura neoromânească”.

Mincu s-a îndreptat către arhitectură pentru că dorea să construiască altceva decât lucrări inginerești, care i se păreau anonime.  ”O șosea, un pod la noi sau în altă parte, sunt la fel – eu voiam altceva”, ar fi spus el mai târziu amintindu-și de ucenicia inginerească. Această idee se explică prin convingerea, de mare circulație atunci, că o lucrare inginerească nu numai că nu poartă vreun specific, dar este lipsită de valoare estetică, de expresivitate artistică.

 

 

Contemporan cu spaniolul Antonio Gaudi

 

Ion Mincu, intelectual sensibil și profund legat de idealurile generației sale, plecase la Paris cu imaginea frumuseților românești, gândind probabil că și arhitectura, ca modalitate artistică, poate servi idealului național, ca și pictura sau literatura. În Paris, el a putut vedea minunea marilor arhitecturi ale Luvrului, bătrânele ziduri gotice, palatele din Marais, dar și noua arhitectură a celui de-al doilea imperiu. Călătoria lui de studii în Spania, care îi deschide universul coloristic și pitoresc al artei iberice este în mod ciudat contemporană cu încercările lui Antonio Gaudi, care urmărea să integreze arhitectura sa în mișcarea de renaștere catalană cu centrul la Barcelona. Nu există încă niciun indiciu că Mincu l-ar fi cunoscut pe Gaudi, mai ales că, slaba circulație a ideilor din acea vreme mărea izolarea dintre diferitele curente de arhitectură. Dar asemănarea de destine și de orientări între cei doi arhitecți, dăruiți artei lor naționale, decorativului și meșteșugului artizanal de inspirație folclorică și destul de ignorați de contemporani, este izbitoare, deși Mincu este privit astăzi ca un tradiționalist, iar Gaudi este acceptat ca unul dintre precursorii mișcărilor de avangardă.

 

Unul dintre cei mai străluciți fii ai orașului Focșani, a murit la 60 de ani

 

Conservator și tradiționalist prin educație, ca și prin temperament, Mincu se va ține departe de excesele și de inovațiile prea revoluționare, contrare ideilor sale despre armonie și simplitate, în care el reunește principiile arhitecturii clasice cu cele ale arhitecturii populare. ”Ion Mincu a fost unul dintre cei mai străluciţi fii ai oraşului şi unul pe care oraşul ar fi trebuit să-l păstreze în sânul său . Îndepărtarea acestuia , ca şi a altor oameni remarcabili, nu a avut un rol pozitiv în imaginea comunităţii pe plan naţional , oraşul rămânând  o simplă localitate de provincie, cu dezvoltare modestă şi ambiţii mărunte , caracteristici pe care le-a păstrat, din păcate, până în prezent”, mai precizează istoricul Florin Dîrdală.

Ion Mincu a murit la vârsta de 60 de ani, la 6 decembrie 1912, în Bucureşti.  Ca o recunoaștere a importanței sale în evoluția școlii românești de arhitectură, începând cu anul 1953, Universitatea de Arhitectură și Urbanism din București îi poartă numele.  În anul 2012 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.Îîn semn de preţuire ,oraşul Focşani i- a oferit ilustrului său vlăstar  cinstea ca numele străzii  Fânăria, fostă Robescu să devină in anul 1929 „Arhitect Ion Mincu”. Strada Arhitect Ion Mincu a fost una dintre puţinele străzi care şi-a păstrat neîntrerupt titulatura primită în perioada interbelică, rezistând valului de schimbări din nomenclatura stradală aplicat cu isterie în anul 1948 de regimul comunist.

 

Arhitect Ion Mincu – partea III 

Nu există comentarii

Lasă un răspuns