Arhitect Ion Mincu – partea III

Arhitectul focșănean Ion Mincu, un geniu al construcțiilor.  Partea a III-a – operele monumentale ale neoromânismului

 

Motto: ”Pe vremuri, când moda servilismului în imitație stăpânea pe toți aproape, el a îndrăznit să admire monumentele arhitectonice ale trecutului nostru, a avut răbdarea să le studieze, a avut pătrunderea ce trebuia ca să le descopere originalitatea și marele talent ce se cerea pentru ca ele să poată da mari clădiri nouă civile, potrivite pentru nevoile altei epoce. Viața i-a fost așa, încât de pe urma lui nu rămâne cât ar fi fost în stare să facă, dar aceasta nu scade meritul covârșitor pe care și l-a câștigat față de dezvoltarea culturii naționale”, Nicolae Iorga, ”Scrieri despre artă” (Editura Meridiane, București, 1968)

 

 

Lucrările lui Ion Mincu sunt puțin numeroase. Într-o activitate de aproape 30 de ani el a realizat mai puțin de 15 lucrări. În opera sa a cuprins însă o gamă foartye variată de domenii, de la desenul de mobilier, la monumentul funerar și restaurarea monumentelor istorice. Câteva din lucrările care ar fi reprezentat probabil operele sale de căpetenie au rămas numai în stadiul de proiect: Ospelul Comunal, adică Primăria, Teatrul Național din Iași și cartierul de vile denumit ”Cetatea românească”, ale căror desene, de altfel, s-au pierdut.

O parte importantă din operele sale este alcătuită din locuințe de tipul vilei sau locuinței reprezentative, ale unor familii bogate: Casa Vitzu (1884), Casa Lahovary (1886), Casa Monteoru (1889), Casa Vernescu (1889), Casa Robescu din București (1890), Casa Robescu din Galați (1896), Vila Robescu – Sinaia (1897), Casa N. Petrașcu (1904).

Capitolul edificiilor publice cuprinde, pe lângă proiectul ”Ospelului Comunal” și al fațadei Ministerului de război, Școala centrală de fete (1890), Palatul Administrativ Galați (1904), Banca Comerțului din Craiova, terminată după moartea arhitectului, în 1912. Un loc aparte îl ocupă ”Bufetul”, cârciuma românească realizată în București la 1892, după un proiect destinat expoziției internaționale de la Paris în 1890, precum și cele câteva monumente funerare din cimitirul Belu la București, care întregesc repertoriul de preocupări al lui Mincu cu o notă de gravitate monumentală. Către sfârșitul vieții, Mincu s-a dedicat restaurării Bisericii Stavropoleos și completării ansamblului cu un mic muzeu-lapidarium, cu o casă parohială și clopotnița.

Înșiruirea principalelor lucrări ale lui Mincu dă o viziune mai completă asupra activității sale, asupra caracterului ei variat și multilateral. Trebuie subliniat că în fiecare din aceste lucrări Mincu este preocupat să găsească soluții noi, nu se autocopiază, încercând mereu altceva, fie pe linia perfecționării unei idei, fie pe linia unor idei noi.

 

 

Casa Lahovary (1884)

 

Casa LahovaryIon Mincu își începe cariera printr-o lucrare manifest, casa Lahovary, terminată la 1886. Aceasta s-a impus de la început atenției oamenilor de artă prin faptul că era prima încercare de a realiza o arhitectură inspirată din tradiția națională. În lumea formelor dominate de neoclasicism, neogotic și alte decoruri de împrumut, Mincu venea cu această creație în aparență modestă, cu o mare simplitate și o economie de mijloace expresive, în care citim de la început gândirea echilibrată a unui spirit clasic și puterea de tălmăcire a ceea ce este esențial în arhitectura românească. ”Un volum compact exprimând un plan simplu, tradiționalul plan cu tindă și camere ăe o parte și cealaltă se exprimă în fațada principală printr-o simetrie clasică. Accentul central e realizat printr-o ingenioasă mutație a foișorului vechilor case de deal, într-un peron acoperit cu acces carosabil. Frizele decorative din ceramică de inspirație italiană, dispuse cu economie deasupra ferestrelor îngemătate sub streașina foișorului, ca și butonii de ceramică în timpanele arcadelor, înviorează cu un pigment cromatic masa calmă a fațadelor foarte simple. Porticul e alcătuit din colonete de lemn în care strunjirea și decorul sculptat al stâlpilor și balustradelor includ în aspectul general românesc detalii de factură clasică italienească. Totul e subliniat de o streașină adâncă, cu căpriori sculptați, care anunță un motiv pe care Mincu îl va adânci mereu în lucrările sale pe temă similară: Bufetul, casele Robescu de la Sinaia sau Galați”, spune specialistul Mihail Caffe.

Prin echilibrul cromatic și o ritmică egală a detaliilor și ansamblului răzbate spiritul clasic al creației populare. Folosirea ornamentului italienesc e poate reflexul nevoii de orășenizare și de rafinament al unei reședințe. În linii mari, Casa Lahovary respiră monumentalitatea simplă a arhitecturii țărănești, ritmul echilibrat al unei clasicități patriarhale, căreia umbra foișorului îi adaugă o notă de intimitate.

 

 

Bufetul (1892)

 

Bufetul- Bucuresti, 1889Edificiul atât de cunoscut, aproape emblematic pentru opera lui Mincu, al Bufetului de pe șoseaua Kiseleff, constituie reluarea ideilor schițate în prima sa lucrare, prin acumularea de noi experiențe și surse de inspirație.

Deși tema Bufetului este a unui local public de agrement, destinat inițial a fi o ”cârciumă românească” la Expoziția internațională de la Paris, tratarea sa în forme arhitecturale este direct derivată din casele românești din regiunile de deal ale Argeșului și Vâlcei. Motivul foișorului cu arcade în acoladă e realizat ca element dominat, într-o compoziție asimetrică, în timp ce modalitățile  structural decorative ale ceramicei și lemnului aparent capătă o amploare decisivă. Pe frontispiciul clădirii regăsim numele unor cunoscute podgorii românești, printre care și cele vrâncene: Panciu, Faraoanele, Vârteșcoiu.

Timp de doi ani, Mincu încearcă să definească elementele esențiale ale arhitecturii tradiționale, fascinat de vioiciunea și pitorescul casei țărănești, a caselor boierești vechi de la țară sau din vechile mahalale bucureștene. Bufetul ne introduce într-o lume vioaie și pitorească de asimetrii colorate.

 

 

 

Școala Centrală de Fete (1890)

 

Scoala Centrala de Fete Încercând să creeze un stil național, Mincu a creat de fapt o arhitectură inimitabilă, pentru că este foarte personală. Tema unei școli de fete i-a prilejuit lui Mincu încercarea de a ieși din tipicul școlilor internat de tip cazarmă, de tipul celor care se construiau în toată Europa, pe bazele unor principii pedagogice înguste, de tip scolastic și cazon.

În cazul școlii Centrale, inovația lui Mincu e dublă, pentru că se desfășoară atât în planul rezolvărilor funcționale, cât și în planul stilistic. Căutările sale pentru o arhitectură modernă izvorâtă din tradiția națională se desfășoară aici pe tema unei compoziții ample, de proporții aproape monumentale. Este un edificiu care se alcătuiește pe un proces de viață pentru care arhitectura tradițională nu avea exemple, cuprinzând săli mari, spațioase, în număr mare, grupate pe circulații largi, gravitând ordonat pe câteva elemente centrale: amfiteatre, laboratoare. El transformă curtea interioară într-o zonă activă de culoare și lumină, o grădină înconjurată cu arcade agreabil desenate și ornate cu ceramici policrome. Amploarea spațiilor și decorul interioarelor, în special acela al galeriei principale, cât și compoziția și ornamentarea fațadelor, converg la realizarea unei viziuni unitare a școlii atractive și apropiate de sensibilitatea vârstei. Frumosul arhitectural se integrează astfel atractiv în ideea de educație.Clărirea Școlii Centrale, operă de căpetenie a arhitectului Ion Mincu, își așteaptă și astăzi replica modernă.

 

 

Casele Monteoru și Vernescu (1886-1889)

 

Casa Monteoru, detaliu plafonul holului central Cele două reședințe de lux, Casa Monteoru și Casa Vernescu, sunt situate pe Calea Victoriei, la mică

Casa Vernescu Bucuresti, 1888

 

distanță una de alta. Le apropie însă nu numai vecinătatea, ci, mai ales faptul că ambele aparțin perioadei de început a carierei de arhitect a lui Mincu.  Deși necaracteristice pentru concepția stilistică a lui Mincu, cele două reședințe rămân  pe deplin edificatoare pentru virtuozitatea, imaginația și autenticul simț al cmpoziției cu care el va aborda fiecare dintre operele sale.

 

 

 

 

 

Vila Robescu – Sinaia (1897)

 

Vila Robescu - Sinaia, 1897    Există între încercările lui Mincu pe tema arhitecturii naționale, o lucrare aparte, în care sunt abandonate aproape orice adaosuri decorative, în care imaginea arhitecturală se constituie prin jocul maselor de o puritate geometrică, determinate de mari planuri văruite, de streșini proeminente, profilate pe fundalul pădurii de brad și al muntelui. La Vila Robescu, parterul foarte ridicat, ca la toate casele de munte, cuprinde săli vaste de primire, dispuse după schema tradițională a casei țărănelti, în stânga și dreapta unei tinde spațioase. Această lucrare a lui Mincu este una dintre cele mai impresionante.

 

 

 

Casa N. Petrașcu – București (1900)

 

Una dintre primele lucrări de arhitectură rezidențială a lui Mincu a fost dedicată prietenului său, scriitorul N. Petrașcu. Situată în Piața Mihai Eminescu, această casă de proporții relativ modeste aduce în repertoriul de forme ce începe să alcătuiască un stil Mincu, noi elemente preluate din tradiție. Masivitatea plinurilor, cu goluri relativ puține, arcada joasă în plin cintru și ornamentul discret în piatră cioplită ne introduc în lumea de forme a casei de deal oltenești, dar mai ales în cea a unor vechi biserici, care păstrează destul de vizibil structurile bizantine.

Nu există comentarii

Lasă un răspuns