Stilul Brâncovenesc în arhitectura românească – Partea I

Motto: ”Mai ales sub Constantin Brâncoveanu, la sfârșitul secolului al XVII-lea, arta reflectă un fast imperial” – Henry Focillon    

Unul dintre stilurile arhitectonice autohtone cu rădăcini în istoria neamului românesc este stilul brâncovenesc, după numele domnitorului care l-a edificat, Constantin Brâncoveanu. Inspirat din Renașterea italiană, ale cărei influențe au ajuns în secolul al XVII-lea pe teritoriul Țării Românești, stilul brâncovenesc uimește în mod plăcut prin simetria formelor și decorațiunile înflorate, de inspirație vegetală.

Progresul cel mai însemnat pe care l-a înregistrat arhitectura civilă românească în această epocă este legat de numele lui Constantin Brâncoveanu. Reprezentant tipic al clasei dominante boierești, aplecat către o viață de fast și lux, în care influențele curții sultanilor din Constantinopol se amestecau cu ideile noi venite din Rusia lui Petru cel Mare, din Franța lui Ludovic al XIV-lea și din Italia de nord, ambițios și extrem de bogat, Brâncoveanu a pus să se zidească în București și pe întinsele sale moșii numeroase reședințe pe care nu le-a mai numit, ca domnii și boierii de dinaintea lui ”case”, ci le-a dat, odată cu înfățișarea ce amintește prin unele detalii decorative de arhitectura Italiei de nord, și numele occidental de ”palate”.

Caracteristicile stilului brâncovenesc

Printre caracteristicile stilului brâncovenesc se numără: planul simetric, arcadele trilobate, coloanele cu balustrade, baze, fusuri și capiteluri înflorate, toate fiind efecte ale înrâuririi artei occidentale. De asemenea, foișorul și cerdacul sprijinit pe coloane spiralate au constituit constante ale stilului brâncovenesc. Pretutindeni întâlnim o adevărată invazie vegetală în piatră. Motivele florale (viță de vie cu struguri, rozete, trandafiri, știulete de porumb), zoomorfe (păsări, șerpi, dragoni) sau antropomorfe (sfinți, îngeri, serafimi) din cadrul cărora nu lipsesc aproape niciodată vulturul cu crucea în cioc (stema brâncovenească), dispuse în forme, poziții și cadre diverse și originale dau o notă de neconfundat stilului brâncovenesc.

Construcțiile laice de tip brâncovenesc erau în general clădiri din piatră cu un singur etaj: jos locuiau slujtorii, iar sus domnitorul, familia și invitații. Pe una din laturile clădirii, de obicei către o deschidere largă – câmp sau lac, se afla loggia, de inspirație venețiană, sprijinită pe stâlpi bogat sculptați. Pereții erau împodobiți pe dinăuntru cu stucaturi cu ornamentări florale sau cu picturi cu temă religioasă, mitologică sau istorică. Tipurile de coloane utilizate, care vor deveni caracteristice pentru întreaga arhitectură a vremii domnitorului Constantin Brâncoveanu, sunt două: coloane cu capiteluri de forme geometrice îmbrăcate cu o decorație vegetală și zoomorfă și coloane cu capiteluri cu caracter vegetal inspirate de ordinele corintic sau compozit. Paralel cu intervenția decorației sculptate, în arhitectura vremii lui Brâncoveanu își face loc o decorație în stuc, întâlnită în palatul de la Potlogi și biserica Fundenii Doamnei, inspirată de miniaturile persane. De asemenea, un ornament floral pictat subliniază elementele arhitecturale ale fațadelor tencuite.

Renașterea italiană a inspirat stilul brâncovenesc

Unul dintre izvoarele stilului brâncovenesc este Renașterea, care a pătruns în secolul al XVII-lea în Țara Românească. Făcându-și loc în arhitectura românească, mai întâi prin intermediul unor detalii decorative, stilul Renașterii se manifestă în cadrul componentelor majore ale compoziției arhitecturale. Stilul brâncovenesc nu a reprezentat o imitare mecanică a renașterii italiene, elementele renascentiste fiind asimilate de artiștii munteni și grefate pe un fond arhitectural propriu. Noile elemente s-au împletit cu cele de factură populară. ”Asimilarea de către arhitectura moldovenească a unor procedee clasicizante accentuează tendința către dezvoltarea unitară a arhitecturii de pe întregul teritoriu al țării, știut fiind că, în secolul al XVII-lea, Renașterea este stilul dominant în Transilvania, de unde elementele acesteia pătrund la mijlocul aceluiași secol în Țara Românească, constituind, probabil, unul dintre izvoarele așa-numitului stil brâncovenesc”, scrie Gheorghe Curinschi Vorona în lucrarea ”Istoria arhitecturii în România”.

O seamă de cercetători ai arhitecturii vechi românești influențați, în parte, și de înfățișarea venețiană pe care i-a dat-o restaurarea palatului de la Mogoșoaia, au urmărit să explice prezența formelor și procedeelor Renașterii printr-o influență directă a arhitecturii Renașterii din Italia, adusă prin intermediul boierilor care și-au făcut studiile la Padova. Cu toate acestea, factura loggiilor brâncovenești este mai apropiată de așa-numitul ”gotic înflorat” – ”gotico fiorito”.  În Țara Românească, formele Renașterii se suprapun peste vasta dezvoltare a arhitecturii cu caracter popular de galerii deschise, portice și pridvoare a etapei care a premers domniei lui Constantin Brâncoveanu.

În felul acesta, arhitectura muntenească de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea reprezintă, în anumite privințe, o continuare pe o treaptă superioară a Renașterii ardelene. Nu în ultimul rând, sculptura din timpul lui Brâncoveanu a împrumutat elemente noi, de sorginte persană și turcească, în care dominau elementele florale și zoomorfe. Nelipsita lor prezență în construcțiile vremii au făcut ca ele să fie considerate parte componentă a noului stil. Stilul brâncovenesc a rezultat din contopirea stilurilor grec (bizantin), venețian și autohton.

Brâncoveanu, ctitor de biserici și constructor neobosit

Constantin Brâncoveanu a desfășurat o largă inițiativă ctitoricească, construind numeroase biserici în Țara Românească, precum și dincolo de Carpați, la Făgăraș, Poiana Mărului și Sâmbăta de Jos. La fel procedează membrii familiei sale și o seamă de boieri. Un loc important în arhitectura vremii îl ocupă și ctitoriile spătarului Mihail Cantacuzino: bisericile de la Râmnicu Sărat, Sinaia, Bodești, Colțea-București. Producția arhitecturală vastă permite noilor procedee să se dezvolte și să se desăvârșească.

Constantin Brâncoveanu reface curțile domnești de la Brâncoveni și Târgoviște, pe care le înconjoară cu un nou zid de incintă și construiește altele noi la Potlogi (1698) și Doicești (1706). Incintele palatelor vremii lui Brâncoveanu își pierd caracterul de fortificație, păstrându-și rolul de delimitare a teritoriului curții domnești. Ele includ, adesea, ample spații plantate, organizate după principiile grădinilor italienești.

Continuarea articolului o găsiți aici: Stilul Brâncovenesc în arhitectura românească – Partea a II-a

Nu există comentarii

Lasă un răspuns