Stilul Neoromânesc în arhitectură

Către sfârşitul secolului al XIX-lea, arhitecţii români Ion Mincu, Grigore Cerkez, Cristofi Cerkez, Petre Antonescu şi alţii, atraşi de bogăţia de forme şi caracterul particular al arhitecturii naţionale s-au îndreptat spre căutarea unor forme originale, inspirate din comorile arhitecturii vechi populare, reunite sub titlul de stilul Neoromânesc în arhitectură.

 

Casa in Balotesti, Ilfov, arh. Statie Ciortan

O casă în stil neoromânesc constituie un bun imobiliar valoros, pentru care un proiect de restaurare ar fi extrem de interesant şi de provocator, dar şi plin de satisfacţii pentru cel care se încumetă să îl ducă la îndeplinire. Conceptul neoromânesc îmbină elemente vechi ale arhitecturii tradiţionale româneşti, reinterpretând stilul brâncovenesc, împrumutând din bizantin sau din stilul caselor şi conacelor ţărăneşti, aducând în prim plan un element definitoriu pentru vechile construcţii fortificate româneşti: cula. Toate aceste elemente sunt reinterpretate, pentru a corespunde cerinţelor contemporane, de la începutul secolului XX şi perioada interbelică, când se manifestă predominant în România stilul neoromânesc. O arhitectură uimitoare, purtată de unele case care, din păcate, în multe dintre oraşele noastre, sunt lăsate pradă uitării şi ruinei. Din fericire, clădiri reprezentative pentru neoromânismul în arhitectură dăinuie şi astăzi, pentru a le avea drept exemplu.

Printre lucrările din această vreme se detaşează două din clădirile cele mai reprezentative realizate în Bucureşti de Ion Mincu – considerat drept teoreticianul principal al acestei şcoli: Pavilionul Bufetului care apare ca o viziune originală pe tema case ţărăneşti de deal din Argeş sau Muscel şi Şcoala medie din strada Icoanei, a cărei curte interioară reia ideea porticului, devenit tradiţional în ansamblurile mănăstireşti.

Casa Poru, Bucuresti, arh. Al. Iliescu, A. Ghiaciu_sursa foto arhicadi.wordpress.comActivitatea lui Ion Mincu şi a celorlalţi promotori ai şcolii naţionale a avut ca rezultat întemeierea învăţământului superior de arhitectură din România (1892), precum şi creşterea continuă a măiestriei arhitecţilor români în interpretarea originală a tradiţiei populare, în cuprinderea cerinţelor vieţii contemporane. Acestei şcoli i se datorează nu numai promovarea unui curent naţional în arhitectură, ci şi grija pentru păstrarea şi valorificarea patrimoniului popular.

La începutul secolului al XX-lea se manifestă tendinţa de a încorpora curentul de arhitectură naţională în domeniul culturii oficiale promovate de stat. Forţarea componentei plastice a arhitecturii, ca purtătoare a unei anumite concepţii estetice, conduce la copierea mecanică a formelor vechii arhitecturi, preluate adesea din faze de stagnare sau regres. „Ca urmare, se dezvoltă o arhitectură Neoromânească cu caracter arhaizant, caracterizată prin imagini supraîncărcate cu elemente decorative, care frânează rezolvarea corectă a funcţiunilor şi a structurii şi nu are nimic comun cu freamătul de viaţă ce străbate întreaga arhitectură. Totuşi, ca urmare a telentului, a poziţiei realiste datorate stăpânirii meseriei, înţelegerii funcţiunilor utilitare primordiale ale arhitecturii, o seamă de arhitecţi se sustrag în realizările lor, în parte sau total, caracteristicilor negative arătate, realizând opere valoroase“, opinează Prof. Dr. Arhitect Gheorghe Curinschi Vorona, în lucrarea „Istoria arhitecturii în România“.

Ion Mincu, iniţiatorul neoromânismului

DSCF1230Preţuirea arhitecturii tradiţionale, poziţia sa îndreptată împotriva arhitecturii de import, cât şi înrâurirea concepţiilor înaintate ale vremii l-au condus pe Ion Mincu către concluzia practică de a încerca crearea unui stil naţional care să corespundă noilor programe şi noilor cerinţe ale societăţii, constituind o dezvoltare pe o nouă treaptă a tradiţiilor vechii arhitecturi româneşti. Mincu considera patrimoniul arhitectural al trecutului ca fundament pe care se sprijină dezvoltarea creaţiei contemporane. El a respins însă preluarea mecanică, copierea elementelor vechii arhitecturi.

Cele mai valoroase creaţii ale lui Ion Mincu, născut în anul 1851 la Focşani, se disting prin următoarele calităţi incontestabile: căutarea unei expresii plastice adecvate folosirii materialelor locale şi tehnicii de construcţie tradiţionale; folosirea unor procedee clasice de compoziţie care se exprimă prin planuri echilibrate, cu o dominantă clar precizată, în jurul căreia gravitează funcţiuni dependente, prin masele volumelor construite, armonios proporţionate, prin faţade cu ordonanţe regulate şi un raport potrivit între plinuri şi goluri.

Mincu prelucrează sub aspect estetic elemente constructive – stâlpi, coloane, arce, streşini – interpretând formele vechii arhitecturi româneşti, fără a recurge la copieri sau măriri la scară. Asemenea meşterilor epocii brâncoveneşti, Mincu îmbogăţeşte vocabularul plastic al arhitecturii româneşti prin încorporarea în compoziţiile sale şi a unor elemente elaborate pe baza interpretării arhitecturii clasice. Producţiile lui Ion Mincu se adresează privitorului într-un limbaj familiar, având aerul deschis şi primitor al realizărilor arhitecturii populare.

Prima lucrare realizată de Mincu, pe baza interpretării formelor arhitecturii româneşti, a fost casa construită pentru generalul Lahovary (1886). Streaşina puternică, peronul de acces tratat ca un pridvor cu stâlpi sculptaţi ce susţin arce în acoladă, friza bogată din faianţă policromă, dau clădirii un pronunţat caracter autohton.

DSCF1245Lucrând în 1889 la proiectul „Cârciumii româneşti“ destinate Expoziţiei Internaţionale de la Paris, proiect realizat mai târziu în Bucureşti (1892) şi cunoscut sub denumirea „Bufetul de la şosea“, Mincu compune o imagine arhitecturală inspirată de casele populare şi boiereşti cu pridvoare şi scări exterioare. Mincu concepe un foişor original cu coloane înalte de lemn care susţin arce înalte, trilobate, terminate în acoladă. Către foişor duce o scară exterioară protejată de o poală lăsată a acoperişului. Timpanele arcelor sunt decorate cu ornamente de ceramică smălţuită multicolor, inspirate de ornamentaţia pictată şi sculpturală a arhitecturii brâncoveneşti, precum şi cu butoni de faianţă puternic reliefaţi. Stâlpii care susţin arcadele nu sunt o simplă mărire la scară a celor întâlniţi în arhitectura populară, ci constituie forme intermediare între stâlpul de lemn şi coloana de piatră.

Un stil arhitectural valoros, care dăinuie în timp

Palatul Muzeului de Istorie Bucuresti, arh. N. Ghica BudestiGustul şi talentul arhitecţilor, cerinţele de economie, au impus o anumită limită a desfăşurării decorative, ducând la evitarea unor trăsături negative ale stilului neoromânesc. Arhitectura şcolii neoromâneşti se încadrează în curentul general european al artei 1900. „Această apreciere este susţinută atât de obiectivele ideologice ale acestei şcoli, comune cu cele ale artei 1900, cât şi de mijloacele artistice comune de realizare a lor. Dacă cele dintâi vizează o ruptură cu canoanele academiste şi istoricismul arheologic, cele din urmă constau în investigarea unor izvoare folclorice în scopul elaborării unui stil naţional“, susţine Prof. Dr. Arhitect Gheorghe Curinschi Vorona, în lucrarea „Istoria arhitecturii în România“. Stilul 1900 se manifestă şi în Transilvania, unde arhitecţi de orientare secesionistă, inspirându-se din folclor, în care motivele româneşti şi maghiare se integrează, au căutat să producă o formulă modernă de stil neomaghiar.

Creaţia lui Mincu şi şcoala pe care a creat-o nu mai pot fi privite ca o reacţie într-o ţară est-europeană împotriva înscrierii arhitecturii sale în evoluţia arhitecturii europene, ci, dimpotrivă, ca o variantă a unui demers european de factură progresistă, ca o înscriere, în continuare, a arhitecturii româneşti în procesul de dezvoltare al arhitecturii europene. Dăinurea în timp a şcolii neoromâneşti îi va schimba însă caracterul. După întreruperea provocată de primul război mondial, activitatea în domeniul arhitecturii în România perioadei interbelice se va desfăşura pe fondul confruntării dintre orientarea tradiţionalistă şi tendinţele arhitecturii moderne afirmate pe plan mondial.

Din punct de vedere stilistic, arhitectura de după război este o continuare a curentului neoromânesc.

Arhitecţi reprezentativi pentru stilul neoromânesc

Scoala Centrala de Fete, arh. Ion MincuDesfăşurându-şi activitatea în paralel cu activitatea lui Ion Mincu din ultimii ani ai vieţii sale, arhitectul Petre Antonescu (1873-1965), născut la Rîmnicu Sărat, dotat cu o puternică personalitate artistică, urmăreşte să meargă pe un făgaş personal, elaborând formule plastice originale. Lucrările sale, clădirea Primăriei Bucureşti, Banca de investiţii (fosta Marmorosch Blank), Palatul administrativ din Craiova, arată o cunoaştere profundă a vechii arhitecturi, vigoare şi îndrăzneală în interpretarea diferitelor motive tradiţionale.

Un alt reprezentant al stilului neoromânesc este arhitectul N. Ghica Budeşti (1869-1943), care s-a apropiat de vechea arhitectură românească de pe poziţiile unui om de ştiinţă care priveşte elaborarea noii forme arhitecturale în funcţie de posibilităţile de prelucrare

a materialelor, de cerinţele vieţii contemporane. Pentru realizarea celei mai importante lucrări, Muzeul de Artă Naţională de pe şoseaua Kisselef din Bucureşti (construit între 1912 – 1939), arhitectul Ghica Budeşti foloseşte materiale aparente, excluzând ornamentele în tencuială şi supraabundenţa decorativă, păstrează suprafaţa zidului neatinsă, limitându-se la tratarea decorativă a elementelor constructive cum sunt arcele, ancadramentele.

Alt arhitect neoromânesc este Grigore Cerkez (1851 – 1927), care a apelat, îndeosebi, la tradiţia arhitecturii vremii brâncoveşenşti, ale cărei motive le-a redat cu o anumită fidelitate. Arhitectura brâncovenească are un dublu caracter, pupular şi umanist, prin legătura sa, pe de o parte, cu soluţiile tradiţionale ale pridvoarelor, foişoarelor, prispelor şi, pe de altă parte, cu Renaşterea. Aceste caracteristici s-au transmis, în bună parte, şi lucrărilor lui Grigore Cerkez, dintre care cea mai importantă este clădirea Şcolii de Arhitectură „Ion Mincu“ din Bucureşti.

DSCF1232Arhitectul Cristofy Cerkez (1872 – 1955), în cea mai mare parte a lucrărilor sale, construcţii modeste ca amploare, a interpretat o variantă decorativă a arhitecturii civile din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Tot el este autorul Casei muzeu Dr. Minovici din Bucureşti, pentru care adoptă o compoziţie de volume specifică arhitecturii neoromâneşti postbelice, cu numeroase decroşuri şi decalări pe verticală, generând un joc agitat al învelitorilor înalte. Deosebita sensibilitate a arhitectului în stabilirea proporţiilor şi elaborarea detaliilor, caracterul optimist al imaginilor, dau lucrărilor sale o valoare plastică evidentă.

După primul război mondial se ridică o a doua generaţie de arhitecţi adepţi ai curentului neoromânesc, printre care Toma T. Socolescu, Constantin Iotzu, Paul Smărăndescu, Statie Ciortan, I. D. Trajanescu, Gh. Simotta.

 

Autor articol:

Arhitect Ileana Ristea

Birou de arhitectura xpress

 

Bibliografie:

1. „Arhitectura în România“, Prof. arh. Gustav Gusti (Editura Meridiane, Bucureşti, 1965)

2. „Istoria arhitecturii în România“, Gheorghe Curinschi Vorona (Editura Tehnică, Bucureşti, 1981)

3. „Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor“, dr. doc. arhitect Grigore Ionescu (Editua Academiei, Bucureşti, 1982)

4. „Arhitectura românească în context european“, Constantin Joja (Editura Tehnică, Bucureşti, 1989)

5. „Dicţionar de personalităţi româneşti ale ştiinţelor naturii şi tehnicii“, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982

Nu există comentarii

Lasă un răspuns