Arhitectura românească este foarte diversă. Și, de-a lungul diverselor epoci (medievală, modernă, interbelică, comunistă, contemporană), s-a apelat la diferite stiluri arhitecturale cu scopul realizării unor construcții notabile. Sunt stiluri arhitecturale românești care merită evidențiate printr-un scurt periplu în timp.
Stiluri premoderne
Pe teritoriul României de astăzi, în perioada Evului Mediu, au existat două tipuri de construcții care s-au dezvoltat în paralel și s-au diferențiat atât în privința materialelor, cât și a tehnicii.
Primul tip face referire la arhitectura populară. Cele mai spectaculoase realizări ale acesteia au fost bisericile de lemn, în special cele din satele de munte din Maramureş, Banat şi Apuseni, unde tradiţia se păstrează şi astăzi.
În Maramureş, în satul Șurdeşti, Biserica greco-catolică construită în anii 1721-1724 are unul din cele mai înalte turnuri din Europa. Acesta are de 54 metri înălțime.
Al doilea tip de construcții este format în principal din mănăstiri, locuințe princiare și conace boierești. Din păcate, cele mai multe dintre clădirile vechi seculare au fost distruse de timp, războaie, cutremure și incendii.
În arhitectura medievală, influențele tendințelor occidentale pot fi observate, într-o măsură mai mare sau mai mică, în Transilvavia, Moldova și Țara Românească. Astfel de influențe sunt cele mai puternice în Transilvania și cele mai slabe în Moldova, fiind absorbite de tradiția locală și bizantină.
În Țara Românească, elementele occidentale în arhitectură au fost și mai puține. Acolo, arhitectura secolului al XIV-lea, s-a bazat pe adaptarea locală a modelului bizantin (Mânăstirea Cozia și Biserica domnească de la Curtea de Argeș).
Există monumente semnificative ale stilului gotic transilvănean păstrate până astăzi, în ciuda tuturor modificărilor, precum Biserica Neagră din Braşov (secolele XIV-XV) şi alte câteva catedrale, precum şi Castelul Bran din judeţul Braşov (sec. XIV) și Castelul Corvinilor din Hunedoara (sec. XV).
Țara Românească
În Țara Românească, începuturile arhitecturii se caracterizează prin adoptarea unor tehnici de construcție și a unor tipuri de planimetrie de tip bizantin. Existenţa unei bazilici bizantine cu faţade arcuite înalte la Niculiţel (secolele XII – XIII) a contribuit la clarificarea relaţiilor artistice cu Bizanţul în perioada de cristalizare a Țării Românești.
Cele mai vechi monumente păstrate datează din sec. al XIV-lea, când, în timpul primilor basarabi, s-au dezvoltat Câmpulung şi Curtea de Argeş. Pe atunci au fost ridicate orașele de refugiu și de pază Poenari, Cetățeni și Rucăr.
Moldova
În Moldova, unitatea extrem de originală și stilistică a stilului arhitectural moldovenesc a fost dezvoltată prin combinarea elementelor gotice cu structura specifică bizantină a bisericilor. Dintre astfel de construcţii, monumentala biserică a mănăstirii Neamţ a servit, timp de mai bine de un secol, drept model pentru bisericile şi mănăstirile moldoveneşti.
Stilul a fost continuat până în secolul al XVI-lea, în timpul domniei fiului lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546). Principala inovaţie a fost porticul şi picturile de pe pereţii exteriori bisericilor Voroneţ, Suceviţa și Moldoviţa. Aceste biserici din nordul Moldovei au devenit celebre în întreaga lume, datorită frumuseții picturii care poate fi văzută de departe.
Secolul al XVII-lea, apogeul civilizației românești premoderne, a contribuit la dezvoltarea mai semnificativă a unor construcții seculare remarcabile (conace boierești elegante sau palate domnești somptuoase în Moldova și Țara Românească, castele în stil renascentist în Transilvania), precum și extinderea mănăstiri mari.
Acestea din urmă erau dotate cu școli, ateliere de artă, tipografii și erau importante centre culturale. De această perioadă aparţine biserica mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi, ridicată în anii 1635-1639, monument unic datorită splendidului decor cu motive geometrice sculptate, colorate în lapislazuli şi folie de aur, pe toate faţadele.
Stilul arhitectural dezvoltat în Țara Românească, mai ales sub domniile lui Matei Basarab (1632-1654) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), este de o remarcabilă unitate stilistică. Stilul brâncovenesc se caracterizează prin integrarea trăsăturilor baroc și orientale în tradiția locală. Mănăstirea Hurezi din Oltenia sau palatul domnesc Mogoşoaia, ambele bogat decorate, cu frumoase sculpturi în piatră, stucaturi şi picturi, sunt două dintre edificule construite în acest stil.
Transilvania și Banat
În Transilvania şi Banat, începuturile arhitecturii feudale datează din secolele X-XI, materializându-se cu cetăţile Biharia şi Satu Mare, precum şi în cele din Cenad, Cluj şi Făgăraş. La sfârșitul secolului al XI-lea, la Alba Iulia a fost construită o primă catedrală, sub forma unei bazilici romanice cu trei nave.
Cele mai vechi biserici păstrate de atunci sunt bazilica de piatră a Cisnădioarei, precum și bazilicile de la Cisnădie, Ocna Sibiului, Chirpar etc., toate romanice.
Cele mai vechi biserici ortodoxe sunt monumente din sec. XII-XIII, precum Biserica Streisângiorgiu, Biserica Densuș, cele din Gurasada, Sântămărie-Orlea, Strei, care arată confluența dintre arhitectura balcanică și arhitectura romanico-gotică.
Secolul al XVIII-lea (stăpânirea fanariotă) a adus în Țara Românească și Moldova elemente de influență orientală în arhitectura civilă urbană, unde numărul construcțiilor religioase a scăzut relativ.
În Transilvania, barocul a dominat atât arhitectura religioasă (bisericile catolice din Timișoara și Oradea), cât și arhitectura seculară (Palatul Banffy din Cluj și Palatul Brukenthal din Sibiu).
Arhitectura epocii moderne
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, viața urbană a crescut considerabil și a existat o politică de modernizare orientată spre vest. Astfel, arhitectura orașelor românești a devenit o combinație de romantism și elemente neoclasice.
În a doua jumătate a secolului s-a dezvoltat un stil neoromânesc național romantic, folosind elemente și forme de arhitectură tradițională și vernaculară locală. Ion Mincu (1852-1912) a fost fondatorul ambelor tendințe și al Școlii Române de Arhitectură. Lucrările sale, printre care Casa Lahovary sau Pensionatul Domnesc de Fete (Colegiul Național „Școala Centrală”) din București, se numără printre cele mai remarcabile realizări ale Mișcării Romantice.
Școala românească a proiectat reședințe și clădiri administrative în diverse stiluri neoclasice. Muzeul Național de Istorie Naturală Grigore Antipa și Palatul Cantacuzino (Muzeul George Enescu) au fost proiecte în stilul renascentist clasic.
Biblioteca Centrală Universitară din București și Palatul de Justiție a fost proiectate în stilul eclectic de influență franceză. În această perioadă, a fost ridicat și Ateneul Român (1886-1888), una dintre cele mai cunoscute clădiri din capitală. Palatul Cotroceni din 1888 este un alt exemplu. Numeroasele clădiri în stil parizian au contribuit la considerarea Bucureștiului drept „Micul Paris”.
Industrializarea a făcut posibilă realizarea unor proiecte de inginerie, cum ar fi Podul Regele Carol I (redenumit ulterior Podul Anghel Saligny). Construit între 1890 și 1895 pe Dunăre, când a fost finalizat a devenit cel mai lung pod din Europa și al treilea din lume.
Secolul 20
În primele decenii ale secolului al XX-lea, orașele românești aveau încă un aspect contrastant, prezentând o diferență marcată între clădirile somptuoase ale centrului și periferiile aproape rurale, în timp ce satele au rămas, arhitectural vorbind, în principal neschimbate. Primele semne de urbanism au apărut însă în unele cartiere urbane (primele blocuri cu două sau trei etaje sau case unifamiliale pe două niveluri).
Mișcarea simbolistă din România a introdus stilul Art Nouveau. Stilul Art Deco a fost introdus în perioada interbelică, cu exemple printre care merită amintite Palatul Telefoanelor din București (1933) și fostul „Stadionul Național” (Stadionul ONEF, 1926).
Alți arhitecți importanți, precum Horia Creangă (1893-1943) și Duiliu Marcu (1885-1966) s-au remarcat prin angajamentul lor față de formele simple și stilurile arhitecturale funcționaliste. Printre exemple se numără: Gara de Nord Bucureşti şi sediul Băncii Naţionale a României (noul Palat al BNR, începutul anilor 1940).
Epoca comunistă
Înainte de mijlocul anilor 1970, Bucureștiul, ca majoritatea celorlalte orașe, s-a dezvoltat prin extinderea sa, în special spre sud, est și vest. Cartierele cu locuințe de mare densitate au fost construite la periferia orașului. Unele, precum Drumul Taberei, Titan și Giurgiului au valoare arhitecturală și/sau urbanistică.
Naţionalismul, care caracterizează ultima etapă a comunismului românesc, nu a cuprins arhitectura românească contemporană.
După vizita sa în Coreea de Nord și China din 1971, Ceaușescu a impus crearea de proiecte bazate pe tehnologia prefabricată, care au avut ca rezultat construirea de clădiri înalte, mai exact cu blocuri uriașe, de opt până la zece etaje cu apartamente, care umbreau peisajele urbane ale cartierului central. Creșterea urbană rapidă nu a respectat nici valorile rurale tradiționale, nici o etică pozitivă a urbanismului.
Ceauşescu a impus, de asemenea, şi construirea unor clădiri publice monumentale, de o solemnitate clasică. Un bun exemplu în acest sens este Centrul Civic, cu grandiosul palat numit „Palatul Poporului”, redenumit Palatul Parlamentului.
Construcția Centrului Civic a necesitat demolarea unei mari părți din sudul Bucureștiului dincolo de râul Dâmbovița, cu cartiere din secolele XVIII și XIX, și distrugerea importantelor sale capodopere arhitecturale.
Palatul Parlamentului este cea mai mare clădire civilă din lume cu funcție administrativă, cea mai scumpă clădire administrativă și cea mai grea clădire. Acesta și alte clădiri din Centrul Civic sunt clădiri moderne din beton în spatele fațadelor de marmură în stil neoclasic.
Secolul 21
Cultura românească post-decembristă a dezvoltat, în arhitectură și planificare, noi concepte și planuri pentru nevoile naționale de estetică și funcționalitate ale țării în context internațional. Multe clădiri moderne din secolul 21 sunt realizate în principal din sticlă și oțel. O altă tendință este adăugarea de aripi și fațade moderne clădirilor istorice (de exemplu, sediul Uniunii Arhitecților din România).
Dintre proiectele arhitecturale post-comuniste fac parte: Bucharest Financial Plaza, Arena Naţională – cel mai mare stadion din România, City Gate Towers sau Bucharest Tower Center.
Dezvoltarea imobiliară accelerată, începând cu anii 2000, a creat un haos urbanistic și arhitectural în orașele mari. Multe clădiri istorice au fost „sufocate” de apariția blocurilor sau clădirilor de birouri. Imaginea de mai sus a sediului Uniunii Arhitecților din București face cât 1000 de cuvinte. Lăsăm la latitudinea fiecărui cititor să interpreteze originalitatea și sensul acestei construcții – pentru unii ciudată sau controversată.
